Interacțiunea dintre om și banda largă, GRAFIC DESI România - penultima în UE la digitalizare | power-tuning.ro

interacțiunea dintre om și banda largă

Ea este însă, deopotrivă, teorie şi metodă a determinismului. Pentru interacțiunea dintre om și banda largă mecanismului interacțiunea dintre om și banda largă şi dezvoltării, dialectica operează, în primul rînd, cu termenul primitiv de conexiune, care are semnificaţia de interacţiune a obiectelor şi fenomenelor, de corelaţie a subsistemelor în sistem şi a sistemelor în context.

Au circulaţie, de asemenea, termenii de raport şi relaţie. Spre deosebire de aceştia, care desemnează cu precădere ideea de legătură reciprocă, considerăm că termenul de conexiune are o sferă mai cuprinzătoare, întrucît sugerează un principiu universal al existenţei — principiul conexiunii universale. Acesta are atît o dimensiune ontologică primară, cît şi una metodologică — constituind o premisă pentru fundamentarea logică a unor principii dialectice subordonate : principiul determinismului şi principiul dezvoltării.

De aceea, dialectica materialistă, ca teorie a determinismului şi dezvoltării, este — în primul rînd — o teorie a conexiunii universale, iar determinismul, ca ipostază a dialecticii, este — în primul rînd — o teorie generală a conexiunilor.

Din variaţia permanentă a interacţiunilor rezultă mişcarea sistemelor pe care le configurează şi le integrează în totalitatea obiectivă dezvoltarea lor de la inferior la superior. De aceea, în dialectică, conceptele de mişcare şi conexiune se întrepătrund, iar definirea dialecticii ca ştiinţă a legilor generale ale mişcării şi dezvoltării include definirea ei iniţială ca ştiinţă a conexiunii universale.

GRAFIC DESI România - penultima în UE la digitalizare | parohiaorsova.ro

Iar Lenin conchidea de aici că prima şi cea mai interacțiunea dintre om și banda largă regulă a articol negilor dialectice, a cercetării ştiinţifice în general, o reprezintă examinarea legăturii. În opoziţie cu unele interpretări neopozitiviste care deschid perspectiva punerii la îndoială a existenţei vreunui suport obiectiv al conexiunilor şi neokantiene contemporane pentru care obiectivitatea suporturilor nu implică şi existenţa unor conexiuni obiective între acesteadialectica materialistă afirmă obiectivitatea conexiunilor ca şi a suporturilor pe temeiul cărora ele se instituieiar în opoziţie cu interpretările mecaniciste dezvăluie universalitatea şi specificitatea acestora.

Teza obiectivitătii conexiunilor rezultă din postularea materialităţii lumii şi unităţii dintre materie şi mişcare. Obiectivitatea mişcării presupune obiectivitatea conexiunii, a relaţiilor intra- şi inter- obiecte, din variaţia cărora se structurează genetic sisteme şi subsisteme în diacronia universală a existenţei. Prima propoziţie a lui Engels constituie o bună premisă logică pentru infirmarea acelor interpretări neopozitiviste potrivit cărora obiectele sînt reduse la relaţii care — la rîndul lor — sînt considerate construcţii ale percepţiilor noastreiar a doua pentru infirmarea acelor interpretări neokantiene pentru care obiectul, natura în general hpv associated disease haotică, omul fiind acela care ordonează acest haos cu ajutorul categoriilor intelectului.

Teza universalităţii conexiunilor, deductibilă din postularea infinităţii şi a unităţii lumii, prezintă două aspecte : orice fenomen se află în legătură cu toate celelalte deci cu un număr infinit de alte fenomene ; între fenomene se stabilesc tot felul de relaţii fiecare fenomen se poate afla concomitent în relaţii infinit de variate cu alte fenomene. Universalitatea are deci un aspect cantitativ multiplicitatea legăturilor fiecărui obiect şi un aspect calitativ varietatea acestor legături.

Orice obiect individual, prin intermediul conexiunilor sale, este astfel o unitate a finitului şi a infinitului ; el este determinat, finit, deosebit de celelalte prin varietatea conexiunilor sale şi în acelaşi timp este infinit prin numărul infinit de legături pe care le are cu întregul univers.

Pe de altă parte, în cazul tehnologiei 5G, majoritatea respondenţilor consideră că aceasta este esenţială pentru ca VR şi AR să se îmbine cu realitatea fizică şi să devină ele însele o realitate comună, oferind mobilitate şi îmbunătăţind experienţele utilizatorilor. Studiul arată că, atunci când realitatea fizică şi cea virtuală vor începe să se întrepătrundă, vieţile oamenilor, modul în care trăim, lucrăm şi consumăm informaţii se va schimba în mod fundamental. Totuşi, este imposibil ca aceste tipuri de realitate să ajungă să se suprapună dacă utilizatorul este legat de calculator sau desprins de realitatea fizică.

Oricare lucru fenomen, proces etc. Specificitatea conexiunilor şi varietatea lor corespund varietăţii formelor concrete de manifestare ale existenţei, naturii substratului obiectiv pe care-l ordonează în structuri distincte calitativ. Din acest punct de vedere, cercetarea unui tip sau altul de relaţie particulară dintre sistemele sau subsistemele lumii naturale sau sociale formează obiectul de studiu al diverselor ştiinţe particulare. Dialectica nu interacțiunea dintre om și banda largă poate opri la analiza fiecăruia dintre tipurile de relaţii care acţionează în mod specific în diverse domenii ale existenţei şi cu atît mai mult asupra relaţiilor specifice unor structuri particulare ale acestor domenii, ci îşi propune cercetarea relaţiilor în expresia lor cea mai generală, desprinzînd tipurile fundamentale de relaţii care funcţionează în toate sistemele, în toate domeniile existenţei.

În acest caz, diversitatea prezintă un grad înalt de generalitate, iar tipologia relaţiilor cu care operează dialectica este o tipologie generală, aplicabilă la toate domeniile existenţei. În raport cu rolul diferit pe care îl au în determinarea esenţei şi dinamicii fenomenelor respectiv în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc în configurarea structurii sistemelor sau în trecerea de la posibilitate la realitatemetodologia generală a cunoaşterii clasifică următoarele tipuri principale de relaţii : de ordine, identitate, deosebire, acţiune, reacţiune, contradictorii, condiţionale, funcţionale, cauzale, necesare, întîmplătoare, de finalitate, legice etc.

Fieoare dintre acestea se corelează între ele în determinarea proceselor şi fenomenelor de exemplu, identitatea şi deosebirea, acţiunea şi reacţiunea, cauzalitatea şi condiţionarea, necesitatea şi întîmplarea, relaţiile cauzale cu cele funcţionale etcastfel încît nu pot fi concepute izolat, decît în limitele unei metodologii analitice de cercetare, care trebuie să fie însoţită de un demers sintetic integrator.

Întrucît toate aceste tipuri de relaţii particularizate specific se corelează reciproc, formînd contextul relaţional care determină calitativ natura şi sensul evoluţiei fenomenelor, teoria generală a conexiunii este de fapt o teorie a determinismului, iar categoriile conexiunii — care exprimă fiecare în parte o anumită varietate a conexiunii universale — formează scheletul metodologic pe care se construieşte această teorie.

Account Options

Dealtfel, conceptul general de determinism are tocmai rolul de a integra în plan metodologic toate conceptele conexiunii, desăvîrşind astfel demersul teoretic asupra esenţei şi sensului diacroniei obiective, iniţiat prin analiza de detaliu a fiecărui tip de relaţie ce configurează structural şi însoţeşte dinamica sistemelor.

Posibilitate şi realitate Mişcarea şi dezvoltarea în diversele domenii ale existenţei, ale diferitelor sisteme care o compun, reprezintă un proces continuu de trecere de la o stare concretă la alta.

Aceste stări succesive sînt mobile şi temporare, fiecare transformîndu-se — la rîndul ei — în altceva, într-o stare nouă. Orice stare dată a unui sistem concret, ca moment al devenirii acestuia, este caracterizată printr-un ansamblu de determinări esenţiale şi neesenţialeale căror corelaţii dau sistemului perspective şi direcţii proprii de evoluţie viitoare.

Linguee Apps

De asemenea, orice stare nouă se conturează ca direcţie şi ca tendinţă în stările anterioare, este conţinută în acestea ca virtualitate, înfăptuirea ei depinzînd de un cerc de condiţii favorabile. Mecanismul acestei sinteze între continuu şi discontinuu în diacronia existenţei, ca trecere succesivă de la o stare la alta în procesul determinării obiective, este surprins de gîndirea filozofică prin mijlocirea categoriilor de realitate şi posibilitate.

Real, posibil, imposibil Categoria de realitate desemnează starea de fapt a unui sistem, ipostazierea concretă a unui proces obiectiv, ca unitate structurală a elementelor sale componente, a raporturilor esenţiale şi neesenţiale, interne şi externe, necesare şi întîmplătoare ; realitatea se referă la fenomene înfăptuite, existente în prezent, aflate în proces de manifestare activă.

Pe scurt, realitatea poate fi definită ca secţiune spaţio-temporală în devenirea universului, ca tăietură sincronică în diacronia obiectivă. Totalitatea elementelor şi interacţiunilor care configurează sistemic realul se comportă — simultan — unitar şi contradictoriu. Unitatea acestora determină calitatea şi stabilitatea sistemului, iar contradicţiile lor determină mişcarea, neliniştea internă a sistemului, provocîndu-i lombrices oxiuros tratamiento tendinţe de autodepăşire, de schimbare şi transformare.

Ansamblul acestor tendinţe sau direcţii de autodepăşire a stărilor date, generate de dinamica interacţiunilor lor interne şi externe, constituie temelia conceptului de posibilitate. Acest concept desemnează totalitatea stărilor virtuale ale unui sistem, stări în care fenomenul poate trece, dar pentru care în prezent nu există condiţii suficiente ăe realizare.

Dacă realul exprimă sincronia obiectivă, discontinuitatea în procesul dezvoltării, posibilul exprimă elementele de continuitate a prezentului în viitor, perspectiva diacronică a sincronicului.

În timp ce conceptul de realitate se corelează cu cele de coexistenţă şi actualitate, conceptul de posibilitate se corelează cu cele de temporalitate şi succesiune.

Do schools kill creativity? - Sir Ken Robinson

Definind realitatea ca stare actuală activă a unui sistem, iar posibilitatea ca stare virtuală a acestuia, dare decurge din caracterul activ al realităţii, rezultă o corespondenţă între conceptele de realitate şi act — pe de o parte —, dintre posibilitate şi potenţă — pe de altă parte.

Trecerea de la posibil la real echivalează în acest sens cu trecerea de la potenţă la act. Dialectica interacţiunilor interne şi externe actuale ale unui sistem determină o gamă variabilă de posibilităţi ulterioare ale acestuia.

Funcţie de natura condiţiilor ce însoţesc procesul realizării potentelor, posibilităţile pot fi diferite şi — uneori — chiar contradictorii. Din evantaiul de posibilităţi, se va realiza aceea care va întruni condiţiile necesare şi suficiente în plan obiectiv.

Trecerea de la posibil la real, de la potentă la act este, aşadar, un proces determinat, condiţionat obiectiv. Totalitatea direcţiilor posibile de evoluţie interacțiunea dintre om și banda largă sistemului actual, care dobîndesc sau pot dobîndi condiţiile necesare de realizare, alcătuiesc posibilitatea; celelalte direcţii de evoluţie, care nu întrunesc atributul necesităţii şi care se opun determinărilor interne şi esenţiale ale sistemului, alcătuiesc imposibilitatea. Direcţiile de evoluţie ale oricărui sistem actual se grupează aşadar în două categorii de stări : posibile şi imposibile.

Imposibilitatea se constituie din acele direcţii ale mişcării şi dezvoltării care nu au nici o şansă de realizare, întrucît se enterobius vermicularis enfermedad legilor de mişcare şi dezvoltare ale sistemului şi sînt anulate de către acestea.

Imposibilitatea este incompatibilă atît cu starea actuală a sistemului, cît şi cu direcţiile lui posibile de evoluţie ; ea este deci opusă atît realităţii, cît şi posibilităţii, reprezentînd porţile închise ale evoluţiei sistemului.

Graniţele dintre posibil şi imposibil sînt însă relative ; starea posibilă sau imposibilă de evoluţie a unui sistem actual are — în toate cazurile — un conţinut concret, este funcţie de conţinutul intern şi de variabilitatea cercului de condiţii care însoţeşte evoluţia sistemului, realizarea unora dintre direcţii şi suprimarea celorlalte.

interacțiunea dintre om și banda largă hpv and oropharyngeal cancer fact sheet

Ceea oe la nivelul unui sistem, în anumite condiţii, este imposibil, poate deveni posibil în alte condiţii ; de exemplu, este imposibil ca — în condiţiile gravitaţiei — un corp să se menţină suspendat m absenţa unei forţe de propulsie corespunzătoare ; dar fenomenul este posibil în condiţiile imponderabilităţii.

Apar însă şi situaţii de absolută imposibilitate dictată de acţiunea unor legităţi generale ale realităţii, cum ar fi imposibilitatea distrugerii materiei sau energiei, imposibilitatea ca un fenomen să numele viermilor din melc sustragă legii cauzalităţii etc. Între realitate şi imposibilitate nu se poate stabili de fapt nici un fel de raport, în timp ce între realitate şi posibilitate există un raport de continuitate genetică, respectiv un raport între prezent posibil anterior şi viitor posibil actual sau între trecut real anterior şi prezent posibil anterior.

Citeşte şi...

Posibilitatea şi realitatea sînt deci momente inseparabile ale diacroniei sistemelor, una condiţionează pe cealaltă. Pe de o parte, ele sînt în raporturi de coexistenţă simultaneitateîntrucît ceea ce există în mod real conţine totdeauna posibilitatea propriei negaţii, tendinţele de autodepăşire şi de trecere în altceva prezentul conţine în el, sub formă de posibilitate, viitorul.

Pe de altă parte, ele sînt momente succesive ale procesului de devenire a sistemelor, întrucît orice stare actuală a unui sistem a existat numai ca posibilitate într-o stare trecută, iar orice stare cane se va realiza în viitor există ca posibilitate în prezent.

interacțiunea dintre om și banda largă pastile de vierme de la 5 ani

Posibilitatea şi realitatea sînt, astfel, date una prin alta, trec una în alta ; această trecere constituie conţinutul întregii mişcări şi dezvoltări a lumii reale, exprimă relaţia de continuitate între trecut, prezent şi viitor, între vechi şi nou. Totodată, posibilitatea şi realitatea constituie două stări diferite ale aceluiaşi sistem, două stadii ale aceleiaşi existenţe ; de aceea, ele pot fi definite una prin cealaltă : realitatea este o posibilitate înfăptuită actualizatăiar posibilitatea este o realitate în devenire virtuală.

Sfera posibilităţii cuprinde direcţii diferite de realizare : unele ţin de esenţa sistemului, altele de aspectele fenomenale, accidentale ale acestuia. Direcţiile care ţin de esenţa sistemului, de legile lui de mişcare şi dezvoltare sînt direcţii necesare. Ele se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, ca linie fundamentală a mişcării şi dezvoltării, care anulează, modifică şi subordonează alte direcţii, dar fără a exclude orice influenţă a acestora.

Posibilitatea cuprinde, totodată, şi direcţii întîmplătoare, care nu decurg din legea de mişcare a fenomenului dat şi nici nu se opun acesteia, ci sînt mai curînd indiferente faţă de ea.

interacțiunea dintre om și banda largă cancer de prostata laboratorio

Înfăptuirea acestor direcţii nu depinde de condiţii interne şi stabile din această cauză nu sînt necesareci de condiţii variabile, neesenţiale, dar realizabile din această cauză nu sînt imposibile. Rolul factorului subiectiv în transformarea posibilităţii în realitate în viaţa socială Deosebiri importante în ce priveşte mecanismul obiectivării potentelor apar în viaţa socială. Interacțiunea dintre om și banda largă timp ce în natură posibilitatea devine realitate în mod spontan, ca rezultat al conjugării tendinţelor interne ale sistemelor cu ansamblul condiţiilor externe, în societate posibilitatea se instituie ca tendinţă de evoluţie şi se înfăptuieşte, trece în realitate numai ca rezultat al interacţiunii factorilor obiectivi şi subiectivi.

Rolul factorilor subiectivi în transformarea posibilităţii în realitate în viaţa socială se manifestă sub mai multe aspecte.

În primul rînd, prin cunoaşterea esenţei structurilor reale îndepărtarea condilomului papilom a posibilităţilor obiective şi subiective de transformare a acestora. Stabilirea corectă a distincţiei între ceea ce este pasibil şi ceea ce este imposibil într-un anumit domeniu al realităţii naturale sau sociale reprezintă premisa teoretică fundamentală a activităţii pe care oamenii o desfăşoară în vederea transformării mediului lor de existenţă.

IV. Conexiune şi determinism; determinism social şi libertate

În al doilea rînd, — tot pe baza cunoaşterii — sînt evaluate diferitele direcţii posibile de evoluţie a sistemelor, distingîndu-se tendinţele evolutive necesare în raport cu cele întîmplătoare.

În al treilea rînd, posibilităţile existente sînt raportate la scara trebuinţelor şi nevoilor sociale ale oamenilor, stabilindu-se care anume dintre posibilităţi corespund satisfacerii nevoilor sociale, în ce măsură şi cu ce eforturi. Cu această ocazie, posibilităţile existente sînt clasificate, ordonate şi apreciate nu numai în funcţie de întemeierea lor obiectivă, ci şi în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa lor cu trebuinţele sociale şi individuale ale oamenilor.

În al patrulea rînd, se stabileşte complexul de condiţii necesare pentru transformarea în realitate a posibilităţilor utile sub aspect social.

Meniu de navigare

În al cincilea rînd, se organizează şi se desfăşoară activitatea sistematică a indivizilor, grupurilor, a societăţii întregi pentru crearea, amplificarea şi stimularea condiţiilor necesare transformării în realitate a posibilităţilor care duc la satisfacerea unor deziderate sociale, precum şi pentru restrîngerea sau suprimarea condiţiilor favorabile transformării în realitate a unor direcţii posibile, dar cu efecte sociale nedorite.

Factorul subiectiv joacă rolul de condiţie necesară a transformării posibilităţii în realitate, deoarece în societate nimic nu se petrece fără participarea omului. Specificul acţiunii factorului subiectiv, în raport cu alte condiţii care însoţesc şi contribuie la transformarea posibilităţii în realitate, constă în caracterul său activ ; omul cercetează şi descoperă posibilităţile, le evaluează în raport cu natura lor şi cu necesităţile proprii, manifestă preferinţă pentru unele dintre ele, creează condiţii favorabile pentru realizarea unora şi pentru limitarea sau suprimarea altora.

Factorul subiectiv nu este aşadar o interacțiunea dintre om și banda largă care concordă în mod întîmplător cu una sau alta dintre posibilităţile existente, ci o condiţie care alege posibilităţile la care se raportează şi se auto-modelează pentru a putea contribui mai eficient la transformarea lor în realitate. În unele cazuri, factorul subiectiv creează posibilităţi, iar prin acţiunea sa deliberată şi orientată spre transformarea acestora în realitate depăşeşte stadiul de condiţie şi se manifestă în calitate de cauză eficientă în sens aristotelic.

Aşadar, prin intervenţia factorului subiectiv în determinarea fenomenelor sociale se înţelege faptul că oamenii depistează şi prevăd sensul diacroniei obiective, evaluează şi selecţionează posibilităţile devenirii sistemelor actuale şi intervin activ în realizarea, acestor posibilităţi, în dirijarea condiţiilor care conduc la o desfăşurare a lucrurilor în conformitate cu nevoile lor practice.

Prezenţa şi intervenţia activă a oamenilor în procesul transformării posibilităţilor în realitate este o componentă şi o dimensiune specifică mişcării şi evoluţiei sociale în toate etapele ei.

Amploarea şi eficienţa acestei intervenţii au însă caracter concret-istoric. Acestea depind socialmente, în primul rînd, de stadiul de dezvoltare a practicii, de nivelul forţelor de producţie şi al cunoaşterii ; în al doilea rînd, de caracterul orînduirii sociale, de nivelul şi formele de organizare politică a societăţii, de caracterul şi activitatea instituţiilor şi organizaţiilor de stat şi obşteşti ; în al treilea rînd, de gradul participării maselor la creaţia istorică, de nivelul de conştiinţă şi de iniţiativă al acestora, de structurile organizatorice şi de gradul de competenţă şi responsabilitate al organelor colective de conducere.

În această perspectivă, societatea socialistă oferă condiţii sporite pentru manifestarea activă a factorului subiectiv. Obiectivarea conştientă a eforturilor creatoare ale maselor în socialism se realizează prin intermediul diferitelor instituţii suprastructurale, din rîndul cărora rolul hotărîtor revine partidului comunist al clasei muncitoare şi statului socialist.

Partidul marxist-leninist îşi înfăptuieşte rolul său politic conducător în cadrul statului socialist, instrument principal de exercitare a puterii populare şi de organizare a vieţii sociale. Partidul are misiunea istorică de a dezvălui legile obiective ale dezvoltării sociale, de a antrena şi mobiliza masele la acţiune revoluţionară în concordanţă cu posibilităţile şi cu necesităţile istorice obiective.

În acest spirit, interacțiunea dintre om și banda largă nostru desfăşoară o largă şi neobosită activitate politică şi ideologică, de interacțiunea dintre om și banda largă şi organizatorică. Or, acestea nu se realizează decît pe baza studierii şi cunoaşterii obiective a realităţii sub toate aspectele şi laturile sale, atît pozitive cît şi negative, sub raportul consecinţelor pe care le generează fiecare fenomen Rolul factorului subiectiv nu se reduce însă la cunoaşterea stărilor reale şi a direcţiilor posibile de evoluţie a acestora.

Dar posibilitatea, oricît de importantă ar fi, nu se transformă de la sine în realitate. Superioritatea orînduirii socialiste nu se realizează automat. În această perspectivă, partidul nostru militează pentru dezvoltarea continuă a democraţiei şi pentru participarea largă a maselor la conducerea şi rezolvarea problemelor vieţii sociale, pentru stimularea iniţiativei, a competenţei şi a responsabilităţii maselor, pentru ridicarea nivelului lor de cunoaştere şi pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste.

Necesitate şi întîmplare Necesitatea şi întîmplarea reprezintă două modalităţi polare diferite, dar corelate reciproc de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe de la paraziți în tratamentul corpului ale acestora.

Definirea necesităţii şi a întîmplării Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi în condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulînd sau subordonînd alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.

Comenteaza Trimite pe: BMW expune la Geneva un amalgam de tehnologii noi, ce vor debuta pe modelele sale viitoare: sistemele sale vor detecta pietonii, vor evita colizunile laterale, vor parca maşina prin telecomandă şi vor oferi prim-ajutor în caz de infarct.

Opusă necesităţii, întîmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, puţind să se producă interacțiunea dintre om și banda largă nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.

Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi întîmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar întîmplarea îl afectează în mod ocazional şi inconstant, condiţionînd particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.

De Monica Georgescu Asta era în urmă cu mai puțin de 20 de ani. Mai ții minte o vreme în care stocarea datelor se făcea fizic, pe carduri de memorie, pe harduri externe și nu în cloud? Asta era norma în urmă cu mai puțin de un deceniu. Sau poate mai ai și tu prin casă un laptop care are în prezent o configurație mai slabă decât actualul telefon mobil?

Necesitatea şi întîmplarea sînt moduri de manifestare caracteristice nu numai ale realului, ci şi ale posibilului ; ele nu pot ansă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire.

Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar întîmplarea creează cîmpul de variabilitate în diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Aşadar, necesitatea şi întîmplarea sînt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele întîmplătoare însoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.

Gîndirea materialistă a manifestat în toate epocile preocupare pentru Înţelegerea caracterului necesar al desfăşurării fenomenelor ; filozofia materialistă premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi întîmplare, absolutizînd — de regulă — necesitatea şi negînd existenţa obiectivă a întîmplării. În această manieră apare înţelegerea necesităţii la Democrat, care vede ordinea primară a lucrurilor în mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală.

Întîmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.

Cum funcţionează: BMW Connected Drive, relaţia om-maşină - AutoMarket

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întîmplătoare acele fenomene necesare ale căror cauze nu ne sînt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întîmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întîmplării 8.

Aşadar, folosim cuvîntul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire la cauze naturale care produc efectele Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sînge prea înfierbîntat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu interacțiunea dintre om și banda largă trece prin mintea unei femei, sînt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie Pe linia neînţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi întîmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază întîmplarea, reducînd necesitatea la aceasta ; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor în artă şi în ştiinţă, toate acestea — credea Helvetius — sînt rezultatul unor întîmplări.

În fapt, între punctul de vedere care absolutizează necesitatea Democrit, Spinoza, d'Holbach şi acela care absolutizează întîmplarea Helvetius nu există o deosebire principială, întrucît şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie între necesar şi întîmplător. Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele.

Mai multe despre acest subiect